another life in my own paradise…

 de-ar fi sa traiesc intr-o paradisiaca lumea de-apoi, unde
mielul sa se pupe bot in bot cu lupul, leul cu gazela, unde toata
lumea-ar fi un zambet si-ar bea nectar din cupa florilor m-as plictisi
de moarte… sa stau sa zac pe pajistea cea verde uitandu-ma cum zburda
cei far’ de pacat ce cu-n bilet de sedere in paradis s-au capatat,
s-absorb doar forte pozitive, ar fi ideal… insa mi-ar lipsi minusul,
minusurile mele ce ma fac om. mi-ar lipsi trepidatia, adrenalina,
zbuciumul, chiar si disperarea mi-ar lipsi… m-as plafona… m-as
simti inutil, intr-un loc unde totul e constant… nu mi-ar lipsi
ipocrizia fiintelor bipede, lacomia lor si starea de ignoranta ce-i
transforma-n paraziti … mi-ar lipsi metamorfozabilul muget al turmei,
acu’ ovatie, acu’ huiduiala… n-as mai fi eu… n-as mai simti greata,
lehamitea si nici bucuria de-a-mi vedea prietenii… n-as mai simti
admiratia pentru Alina, ce-n anul IV de studentie si-a abandonat
facultatea pentru a da admiterea la acelasi profil, dar in Bucuresti,
doar pentru simplul fapt ca din punct de vedere cultural Constanta mea
cea draga a devenit un mult prea trist oras… n-as mai simti bucuria
pentru Traian care pleaca pe vasul de croaziera ce-i va echilibra
bugetul personal, pentru faptul ca si-n ast’ mod destul de materialist
un muzician bun nu mai sta sa faca foamea intr-un prea mediocru mediu
plin de ‘talentati’… n-as mai avea inflacararea ‘ceea de-ai explica
turmashului invidios ca-n timp ce el injura in fata televizorului
echipa de fotbal favorita, el studia partituri… n-as mai cauta
solutii urgente, n-as mai face planuri peste planuri, calcule peste
calcule pentru a iesi dintr-o criza oricat ar fi ea de mare, doar
pentru a-mi demonstra a ‘n’+1-a oara ca orice nenorocire poate fi
temporara… n-as mai lancezi cand am chef sa-mi menajez fortele
inaintea unei inclestari cu viata… nu m-as mai incapatana sa-i smulg
vietii tot ceea ce ea se zgarceste sa-mi dea… asa ca prefer viata
asta, propriul meu paradis, cu fiecare clipa a zilei in plus in care
mai vad lumina zilei, fiecare gura de aer oricat de multe noxe-ar avea,
cu aroma cafelei, fumul tigarii, costita rumenita pe gratar, paharul de
cabernet, mirosul si formele femeii si muzica ce mi se perinda-n cap
ucigand prea rationalele-mi ganduri… si de-ar fi sa ma plictisesc
apoi o vesnicie intr-un fierbinte cazan din vreun cotlon al iadului, de
m-or lasa sa ma reincarnez vreodat’, voi lua-o de la cap’…

Acest articol a fost publicat în Personal, Politica și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

(insereaza codul din stanga)