fragil…

surprinzatoare poate fi privelistea ce ti se-nfatiseaza ochilor in
momentul in care-ti pui dioptriile potrivite. ochii obosesc prematur
de-atatea lucruri vazute-n acest rastimp. devii neatent poate la
detalii si nici macar nu realizezi ca ceata se lasa incet-incet peste
ochi. imaginea nefocalizata dauneaza grav detaliilor. ori toate aceste
detalii pot compune o latura importanta a drumului pe care te-ai
incumentat sa-l strabati.
colind inca dealurile vietii, urcand si coborand continuu… talpile au
devenit imune-n timp la durerea spinilor, iar mersu-mi apasat lasa urme
tot mai adanci prin locurile strabatute. am ajuns sa nu mai aud
latratul cainilor ce ades imi insotesc marsul fortat pentru a-si
semnala prezenta si pentru a-si justifica ciosvarta ce li se arunca
drept hrana. si nici maimutele ce-mi imita gesturile ori vorbele nu-mi
mai tulbura linistea. drumul este drum, trebuie sa-l urmezi si-atat…
eventual sa ocolesti gropile, sa te acomodezi cu variatile de presiune
in tot sus-jos-ul cotidian.
am obosit chiar sa mai scriu, desi-n ast marunt lucru-mi mai gaseam un
dram de alinare. nu mai vrea sa alin nimic. si nici timp de-a scrie si
a rescrie propriu-mi scenariu nu mai am…
imaginatia mi-a aratat lumea potentialitatilor latente. constiinta m-a
familiarizat cu acele legi si principii nescrise, mi-a aratat cam ce se
poate eticheta ca fiind ‘talent’ si cum pot valorifica aceste
lucruri… multa vreme n-am gasit resurse pentru a constientiza anumite
lucruri. imi risipeam energia in cele patru vanturi. acum, ca am gasit
resurse, renunt la aceasta capacitate de-a constientiza lucruri. de ce?
pentru a-mi exclude posibilitatea rescrierii propriului scenariu. n-am
chef de-asa ceva!…
in peregrinarile mele mai zaresc aceea scara tentanta pe care toata
lumea incearca sa se catere cat mai sus. se varsa destul de mult sange
pentru o iluzie numita ‘succes’. ori de cate ori vad aceasta scara, ma
incerca o urma de tristete. pentru ca aud si vad inca ce crede omu’
despre ‘succes’. echivalam notiunea cu putere sau bani, cu dobandirea
de bunuri materiale sau constrangere a altora la nevoie. daca aceasta
inseamna ‘succes’ ma lepad de el sau voi inventa o denumire pentru
aceasta stare de fapt ce delimiteaza victoria asupra propriei persoane.

nu mai vreau sa continui scenariul… nici sa-i rescriu partile
proaste. prefer sa ma las purtat de pasi incotro ma va indemna ‘eu’-l.
lipsit de logica, lipsit de ambitii… gol… tot ce am de facut este
doar sa merg… mai repede, mai incet, oricum… numai sa-mi urmez
pasul de inca un pas, si-apoi inca unul, si tot asa…
mi-am mutat centrul existentei si-am comis o mare greseala… am
devenit astfel vulnerabil fata de sentimentele, toanele, comportamentul
si felul de-a ma trata al partenerei sau de oricare eveniment cu
rasunet asupra acestei relatii… au crescut responsabilitatile si
stresul, dand astfel frau libel reeditari unor vechi scenarii.
nepotrivire de scenarii, drept dovada modul diferit de tratare a
diverselor probleme… calcaiul meu de Ahile a iesit la iveala… am
devenit fara sa-mi dau seama dependent de-aceasta relatie… nimic
infiorator, numai ca de pe culmea dealului am vazut cum orizontul
se-ngusteaza… axat pe-un nou centru, am facut ca nevoia si conflictul
sa se cupleze, rezultand manifestari paroxistice de dragoste ce scot la
suprafata impulsuri si deprinderi de fond… si-am un ciudat mod de-a
reactiona la acest sentiment de vulnerabilitate … ironie ucigatoare,
criticism sau orice altceva ce cred c-ar putea sa-mi apere fragilitatea
interioara…
sunt fragil… simt asta, atata vreme cat securitatea perfectiunii mi
se prezinta aparenta. ori in lupta contra aparentelor trebuie sa gasesc
o cale pentru a trece dincolo de emotia de moment. intelegerea si
puterea de actiune se topeste in cazanul in care fierb laolalta reactii
si contrareactii negative… e ca un
joc, un joc stupid, dar ce ma fierbe mocnit. iar fragilitatea-mi
starneste reactii adverse… trebuie sa existe o cale pentru a depasi
aceasta prapastie ce se casca vaznad cu ochii… si-o voi gasi. pentru
ca fragil sau nu, trebuie sa-mi continui drumul…

Hypothetically, Dear, if you were to begin asking
the world – best friends, complete strangers, or natural born psychics
- why some things haven’t worked out the way you wanted, how other
things got so crazy, or what might be wrong with you (oh, please, no),
they’d have answers. Oh, yeah.

Of course, at first they’d be taken aback, but they’d hide this so as
not to hurt your feelings, quickly accept the authority you surrendered
and talk their little heads off with reasons, rationale, and insight .
Glad to be recognized and sincerely happy to be of service. And you’d
both be further convinced that you have “issues.”

So, let’s not ever invent such opportunities.
 

Acest articol a fost publicat în 17, Politica și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

(insereaza codul din stanga)